Începutul

Încep prin a vă mulțumi! Tuturor celor care mi-ați dat un semn pe un blog practic neînceput.
M-ați surprins, m-ați bucurat și mi-ați dat un impuls pentru a începe ceea ce doream să fac.
Atunci când l-am creat nu puteam comenta pe WP, eu fiind pe platforma Blogger. A fost frustrant, așa că a apărut. Am văzut ulterior că se putea crea un avatar, parcă așa se numește, dar când nu cunoști, asta e…Si imi cer scuze celor care au comentat pe postarea generica de inceput iar eu nu am stiut ce si cum. In fiecare zi mai invat cate ceva.
Una din destinațiile acestui blog este de a reda un jurnal lăsat cumva moștenire mie. Îl voi rescrie cu minime modificări actualizând doar forma. Însă vreau să-i dau glas, în primul rând pentru că am promis. Aceasta este o prima etapă de cizelare a lutului! Cât privește a doua etapă, calea  mi-o va arată cu siguranță Universul. Vor fi însă și gândurile mele cu eventuale imagini și efecte, că fără ele parcă e cam pustiu… 
La această introducere obligatorie voi adaugă un text ce a țâșnit pur și simplu… (în timp ce eram in metrou), despre  normalitate. Ciudată situație, însă am mers cam mult și nu era aglomerat…

Bănuiesc că o scară a normalității e lipsită de sens, deoarece este funcție de o mare diversitate de factori sociali, culturali, geografici, temporali…Fiecare om are un set propriu de reguli prin care apreciază că ceva este normal sau nu. Normalul vecinului probabil că este diferit.
Iar afinitățile noastre se bazează cumva pe apropierea dintre regulile de clasificare a normalitatilor. Însă mă întreb dacă toată această varietate nu ar putea fi ordonată sau pur și simplu reinterpretată. Pentru că mie una mi-e destul de limpede că ceva este în neregulă cu această neomogenitate existentă prin preajmă. Poate pentru că suntem prea mult influențați de fluxul realității care uneori (ne) izbește cu putere, sfărâmă și reconstruiește strâmb credințele noastre, introducând un tipar disonant față de noțiunea de echilibru, dar asta e o altă poveste. Oare cum aș construi o scară a normalității? De fapt, pe măsură ce cuvintele se aștern sunt tentată să spun că ideea este chiar greșită. Normalitatea nu are nevoie de nicio ierarhizare, pentru că ar trebui definită prin niște concepte fundamentale. Și ma refer la ideile de echilibru, dragoste, compasiune. Acest triptic îmi pare că generează normalitatea de care am atâta nevoie și care acum este cumva blurata, ca să nu spun în disoluție, pentru că este un cuvânt ce nu îmi place, părând a sugera că soluțiile sunt cumva consumate. Și în felul meu optimist, chiar dacă un optimism moderat, cred că doar echilibrul, dragostea, compasiunea generează o stare de normalitate a vieții.

Un nou an cu bucurii si senin!